jrock95.MyForum.ro

Chocolate · Trimis: 17/05/2015 23:09 Titlul subiectului: [OS] Alice in Wonder Undergroud

Mai degrabă succesiune de one-shot-uri, având în vedere că nu mai scriu mare fapt zilele astea. Am povești, poezii, încercări, draft-uri, liste de personaje pentru povești neterminate dacă vă interesează, versuri traduse, banane, love, courage, and a mobile phone.

RAZZLE DAZZLE BUBBLE FRAGILE

One.
One, two. One, two.
And through and through…
One, two, high kick.
Tonight.

(ACTION!)

Sweet junkie girl & stealing rude boy
Your dreams are overdriven,
You go fuckin’ mad.
Kill off your résistance &
Stick your middle finger in your temple,
Bite down on the pills,
Dive off a skyscraper.
Freedom looks good on you.

(Just a fuckin’ class hero on the beach)

Illegal power needle,
Lollipop, baby,
Pure chemical,
Confusion pills virus,
Bright white shining line,
And tonight, once more,
You yearn for blood.
Haha.
It’s a tempting pitfall.
Once you fall in—
Bibbidi-bobbidi-boo.

(Clash and CLASH)

Razzle dazzle bubble fragile,
Whack off to crazy ideas,
It’s either SIX or NINE—
Adios amigo,
Rise above yourself.

(Fuckin’ class hero on the beach)

One, two.
Skip a three and four.
Five for les enfants terribles.
One, two, high kick.
Hail, psycho bitch, rise above yourself.

(Ⓐ)

GO GO GIRL & no no boy,
Be a flower, be a butterfly,
I was the only one who got crazy,
You were still a little too straight.
Come, come now,
Down the Abbey Road,
Dive into the stars,
Over a metal sky,
In a submarine under the waves—
The yellow type.

(G J T H B K H T D)

Devil.
Angel.
Epicurean.
Haha.

(Just a fuckin’ class hero ON THE BEACH)

Ready or not, here I come.
_________________
[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY

Chocolate · Trimis: 24/05/2015 10:50 Titlul subiectului:

The Slain

Cadavrul putrezea undeva în stânga ei, cu ciorile ciugulind din găurile unde cândva fuseseră ochii. Mirosul de descompunere, mâncare stricată și moarte acaparase camera acum multă vreme, însă ea se obișnuise. Camera era decorată cu pânză neagră, veche și prăfuită și decolorată de soare.

Ea nu văzuse niciodată soarele.

Singurul fapt pe care îl văzuse vreodată fusese mica ei cameră, cu bare din fier forjat la ferestre, draperii negre și tapet rupt și jumulit pe alocuri fiindu-i singura companie. Și cadavrul, mereu prezent în mica ei lume, singura pe care a cunoscut-o sau o va cunoaște vreodată. Din când în când, ciori și chiar șobolani veneau în micul ei colț de singurătate. Aștepta cu nerăbdare acele zile; dacă avea o fărâmă de noroc, putea chiar să prindă un șobolan și să îl mănânce. Carnea era ațoasă, însă nimic nu se putea compara cu mirosul și gusutul sângelui proaspăt scurgându-i-se pe degete când își înfigea profund dinții în burta animalului.

Cândva, cunoscuse o altă viață.

Nu, nu, nu trebuie să îți amintești asta, tu ești nimeni.

Dar acea viață murise îndată ce ea intrase în micul azil, și trupul său fusese lăsat să putrezească împreună de atât de numeroase alte schelete. Unele se făcuseră deja praf; altele, încă mai aveau puțină carne pe oase. Șobolanii mâncau acea carne, și atunci era momentul perfect să îi prinzi, când se așteptau mai puțin.

Își iubea singurătatea într-un mod în care nimeni nu ar fi putut înțelege.

Iubea aroma inconfundabilă a cadavrului putrezit, care umplea aerul, învăluindu-i-se și amorțindu-i toate cotloanele creierului. Iubea barele vechi de fier forjat, care era bine țintuite la fereastră. Iubea până și halatul cândva alb – acum rupt și murdar, care ascundea rănile adânci pe care și le provocase singură. Uneori o deranjau, vechile ei răni, însă în acele momente, începea să se scarpine și să le roadă, iar senzația de sânge pe sub unghiile crescute în carne și viermii care mișunau chiar pe sub dermă ei o făceau să râdă atât de tare, încă până și fantomele se speriau.

Cândva, trăise.

Dar știuse prea mult, iubise prea puternic, luptase cu prea mult patos. Astfel că într-o zi a lui șapte, într-o lună a lui șapte, într-un an al lui șapte își găsise liniștea în sanatoriul singuratic, al șaptelea de pe a șaptea stradă, pe care oamenii îl lăsaseră în paragină și pe ea în paragină o dată cu el. Țipase și se rugase și plânsese, însă nimeni nu îi auzise plânsetul, așa încât, într-o zi, s-a oprit din plâns, și a văzut cadavrul.

Oh, cum a râs.

Și anii au trecut, și nu știa cum se schimbase lumea. Ea rămăsese în singurătatea ei liniștitoare, în sanatoriul ei, cu cadavrul în putrefacție drept companie și cu sângele proaspăt al șobolanilor să i se prelingă pe degete.

”Erai el,” croncăni cioara. ”Erai noi.”

Strânse coastele mai aproximativ de pieptul său.

”ERAI NOI,” cadavrul putrezit răspunse.

”Erai noi! Erai noi! Erai noi!” Oase și șobolani și ciori și viermi îi strigau aceste cuvinte, și simți coastele spulberându-i-se în brațe, acceptând inima descoperită să pompeze sânge cald și gros în toată camera, și ea îl bea, râzând și înecându-se și tușind și murind și putrezind, însă nu se putea opri din a-și bea propriul sânge cald și dulce.

*
Nu își amintea când mâncase inima.

Când s-a trezit, o cioară ciugulea din ochiul ei drept, și o alta deja îl terminase pe stângul. Camera arăta la fel, însă diferită într-un fel. Pe măsură ce viermii îi devorau ușor măruntaiele, își dădu seama ce era greșit: silueta din colț.

Îmbrăcată într-o rochie neagră și prăfuită, soția o privi cu oroare, iar ea râse.

Căci aceea era ea.
_________________
[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY

Chocolate · Trimis: 31/05/2015 19:49 Titlul subiectului:

Queen of Hurts

‘Oh my dearest, dearest child,
You know nothing but the pain;
And your eyes are filled with sorrow
For you’ve sinned.
And now you’ll pay.’

So she cried.
And her voice echoed, yet
No one listened
But the skulls.

There she saw him, tall and proud,
And in his dark and tearful eyes
She could see Abyss –
Full of light and joy and hope.
And Queen she was.
Yet in her heart she knew she couldn’t,
For another came before her.

‘Oh poor Child of Misfortune,
How I’ll cry when we are parted;
Oh my dearest, dearest child,
This has always been your fate.
Those red eyes of yours speak volumes,
For you’ve sinned.
And now you’ll pay.’

So she laughed.
And her voice echoed, yet
No one listened
But the skulls.

Then there was the blood and fire
And the Rabbit and the Raven.
And the Child of Misfortune was now gone,
And yet another
Filled the empty space she’d left.
But she had no eyes for that one.
For there he was, her dearest angel –
Jabberwock, with eyes of flame,
With his head there on his shoulders,
As if waiting to be hers.

Yet it wasn’t.

‘Oh sweet angel, come to my arms,
Jabberwock, and I shall love you.
Bring your head right here next to me;
I will keep it safe, I swear.
You’re no longer to fly freely
For you’ve sinned.
And now you’ll pay.’

So she sang.
Yet he ignored her.
With his blade he went to slash her,
Still she laughed, her eyes now scarlet
Like the Child of Misfortune’s,
And she cursed and wailed and begged;
Still she loved him, still she loved him –
But it was his head she wanted.

‘Oh be cursed, thou foul creature,
Chain of Abyss, now begone!’

So she whispered.
And her voice echoed, yet
No one listened
But the skulls.

Said the Queen, ‘I would’ve loved thee,
Soulless demon; and I have,
But thou haven’t, and I curse thee
Sinful soul.
Now thou shalt pay.’

As his sword once more cut through her
And she bled and cried in pain,

The Mad Queen said,
‘Off with your head! Off with your head!
Off with your head!’

Există și traducere, pentru cei interesați.
_________________
[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY

Chocolate · Trimis: 18/06/2015 20:20 Titlul subiectului:

Hai să încercăm din nou.
Asta este doar o traducere, versurile nu-mi aparțin, nici drepturile asupra lor, nici vreun drept asupra autorului (ha, aș vrea eu). Sunt o traducere din engleză, combinată cu cunoștințele mele de japoneză--care lasă de dorit, dar nu suficient cât să mă împiedice. [url=https://www.youtube.com/watch?v=xlsePgwKva4]Aici[/url] este melodia originală (click it, you know you want to), iar [url=https://sites.google.com/site/lyricsyndrome/lyrics/buck-tick/satan]aici[/url] este traducerea în engleză, cu mulțumirile de rigoare față de Cayce@NGS.

SATAN
Versuri: Sakurai Atsushi
Muzică: Hoshino Hidehiko

Rain... încă mai ești în mijlocul unui vis
Rain... până când se transformă în coșmar

Pisicile de pe maidan fac swanky un tango
Șoptește-mi, Diavole, „ziua de mâine sigur va veni”
Întunericul cel întunecat îmi va fi precum un blând amant
Toți suntem la urmă singuri, dormi acum și tremură

In... încă suntem prinși în dans
Out... încă suntem într-un pat

Toți cățeii pe maidan o fac la fel love love love
În brațe strânge-mă, Diavole, îndată ce zorii abia acum se crapă
Întunericul cel obscur îmi va fi tandru blue velvet
Tu și eu și noi cu toții, dormi acum și tremură

Da, dorința, adânc, încă mai adânc, în păcat adânc
Zi-mi, în ochi m-ai privit când m-ai sărutat și m-ai omorât?

Love... acum ne-amestecăm, doar tu și eu
Sex... în ploaie ne-amestecăm, tu și eu

Pisicile de pe maidan fac swanky un tango
Mincinos ești, Diavole, zicând că „răsăritul a venit”
Întunericul cel închis la culoare îmi va fi ca de exemplu un blând amant
Toți suntem la urmă singuri, dormi acum și tremură

Da, dorința, adânc, încă mai adânc, în păcat adânc
Zi-mi, în ochi m-ai privit când m-ai sărutat și m-ai omorât?
Da, mistuind, buzele îți ard mocnit, în păcat adânc
Zi-mi, în ochi m-ai privit când m-ai sărutat și-apoi m-ai iubit?

NOTĂ: Holy Guacamole, dacă îndrăznește cineva, versurile se pot cânta cu melodia originală. Ăsta este și motivul pentru care ce era în engleză în original a rămas în engleză și în traducerea mea.
_________________
[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY

Chocolate · Trimis: 14/07/2015 23:57 Titlul subiectului:

Ok, n-am idee dacă citește cineva, dar merită să încerc, posedând în vedere că pe aici au fost singurii mei cititori.
Sooo, kiddies, acum mulți ani, îndată ce eram mai tânără și ph, mult mai inocentă (... hai să ne prefacem că așa e, pentru moment), eu aveam pe aici o minunată și întinsă poveste (au fost mai multe, dar din nou, hai să ne axăm pe ceea ce e important)--ficul meu acela drăguț cu Hide? Remember?
Well, dragi cititori (...), nu am renunțat la el.
Nu sunt genul care renunță la povești.
Doar că scriu foarte, deosebit de încet, și nu știu dacă se merită să merg mai departe. Așa că postez aici un prolog de care eu sunt extraordinar de mândră (pe alocuri; o parte o am clar la suflet), și aștept păreri. Dacă vă place, o să fac tot ce pot pentru a-l continua.
Oh, și beware. Este lung.

Prolog
Art of Life

Hideto Matsumoto se îndrăgostise cu adevărat de trei ori în cei douăzeci de ani pe care îi avea, și de trei ori avusese parte de o inimă frântă.
Prima oară, Hideto se îndrăgostise de vânzătoarea tânără, brunetă și cu ochii verzi de la magazinul de dulciuri de la colțul străzii pe care locuia; ea era, cel mai probabil, motivul pentru care avea să se îngrașe atât de mult câțiva ani mai târziu. Avea patru ani, iar mirosul de caramel și vată de zahăr care era omniprezent în micul chioșc de la colț de stradă nu și l-a putut scoate din nări timp de mulți ani; chiar și ca adult, câteodată, simțea mireasmă de caramel în aer, iar gândul îi era instictiv purtat la fata aceea. Atunci când se îndrăgostise, ea probabil avea în jur de douăzeci de ani, iar atunci când Hideto și-a mărturisit dragostea, l-a bătut lezne pe creștet, i-a aruncat un zâmbet ștrengar și l-a sărutat pe obraz, cândva de a pleca împreună cu un tânăr al cărui chip Hideto nu îl reținuse niciodată. În acel moment, Hideto a simțit cum i se frânge inima, și a jurat să se nu se mai îndrăgostească niciodată.
Desigur, această hotărâre nu a fost de cumplit de lungă durată.
Când s-a îndrăgostit a doua oară, era în ultimul an de școală generală, și era în decembrie, cu aproape trei săptămâni înainte de Crăciun. Fata era elevă în primul an de liceu, era înaltă, slabă, și avea ochii negri, atât de adânci, încât lui Hideto i se părea că ar putea să se piardă în ei. O chema Fuyu, și, într-adevăr, era rece și singuratică cum îi sugera și numele. Când Hide s-a dus la ea să își mărturisească sentimentele, era atât de fâstâcit, încât și-a ținut privirea în pământ tot timpul cât a vorbit cu ea; Fuyu, pe de altă parte, s-a uitat fix la el, cu o formă golită de sentiment. Se simțea flatată, desigur; întotdeauna se simțea flatată atunci când cineva venea la ea să își mărturisească sentimentele (ceea ce se întâmpla, de obicei, destul de des). Însă pe Hideto l-a refuzat cu câtă delicatețe a putut, explicându-i că, cel mai probabil, ei doi nu s-ar fi potrivit, și că, în realitate, ea era, la rândul ei, îndrăgostită de altcineva. Pentru a doua oară, Hideto s-a simțit sfâșiat, și din nou, a jurat să nu se mai îndrăgostească niciodată.
Însă o săptămână mai târziu, și această promisiune avea să se ducă pe apa sâmbetei.
A treia oară când Hideto Matsumoto s-a îndrăgostit a fost în ziua când împlinea cincisprezece ani, și a fost dragoste la întâia vedere. De acestă dată, știa că nu mai putea să se sfârșească cu o inimă frântă.
A treia oară când s-a îndrăgostit, Hideto Matsumoto s-a îndrăgostit de o chitară.
Era o chitară Gibson Les Paul Deluxe—cumpărată, ce-i drept, la mâna a doua—; însă pentru Hideto, era nou-nouță, lucioasă și perfectă din toate punctele de vedere, pe care o primise în dar de la bunica lui, și pe care a iubit-o imediat. Era prima lui chitară electrică, și o prețuia mai mult decât orice. Desigur, credea că aceasta era prima lui dragoste care nu avea să se sfârșească cu o inimă frântă, însă se înșela amarnic.
Prima lui chitară, o Gibson Les Paul Deluxe, i-a frânt inima atunci când Hideto Matsumoto s-a îndrăgostit din nou, și pentru ultima oară; era o dragoste care acapara și mistuia, iar Hide credea că este cel mai elegant lucru care i se întâmplase vreodată.
Însă mai multe despre asta ceva mai târziu.

________________________________________

(29.05)

- Machida Playhouse. Douăzeci și nouă, luna asta. Sunt cel mai tare, sau ce?
Ceilalți patru îl priviră neîncrezători.
- Machida Playhouse, repetă tânărul. O sută de bilete puse în vânzare. Puțin mai mult entuziasm nu ar strica, știți?
Yūne trase un fum adânc din țigară, și îl privi prudent preț de câteva secunde. Părea chiar încrezător, puțin prea optimist pentru gustul lui Yūne. Pe urmă care se ridică de la masă, își trecu o mână prin părul de un roșu închis, se îndreptă spre tânărul înalt, cu părul vopsit într-un blond spălăcit, și îl bătu ușor pe umăr, cuprinzând un zâmbet oarecum ironic pe chip.
- Jun, scumpete, dacă se vând fie și numai jumătate din biletele cu care te lauzi, atunci... Atunci o să compun zece melodii noi în următoarele trei luni. Și cumpăr cinci bilete pentru concertul Dead End din iulie.
- Ai grijă ce promiți, Sugihara, făcu amenințător unul dintre ceilalți, cel care își purta părul lung strâns într-o coadă de cal; părea să fie oarecum diferit de ceilalți patru, dintr-un oarecare motiv.
- Ah, uitasem, Ryu-chan, ție îți plac Dead End, nu-i așa?
El ridică vag din umeri, iar ceilalți râseră.
La prima vedere, cei cinci nu arătau deloc ca o trupă. Erau personalități complet opuse, și nu păreau să se simtă tocmai comod unii față de alți, ca o mână de oameni care abia se cunosc, puși împreună într-o încăpere și lăsați să socializeze. La o primă vedere, nimeni nu le-ar fi dat nicio șansă; erau prea dezbinați, aveau un stil prea ciudat, publicului i-ar fi fost mult prea greu fie și numai să le înțeleagă stilul. Separat, erau probabil între cei mai buni, însă împreună... Nu, nu se putea să reușească. Le fuseseră asigurate cele o sută de bilete pentru live-house doar pentru că liderul celor cinci, Jun, se împrietenise cu patronul, iar acestuia îi fusese rușine să îl refuze; însă nici măcar el nu le dădea vreo șansă.
Jun, însă, era încrezător.
- Bine, atunci, făcu el, încrucinșându-și brațele peste piept. Bine, atunci, Sugizo-kun.
- Ah, termină, nu-mi mai spuneți așa, mormăi Yūne. Este numai vina lui Shinya, el a inventat numele ăsta stupid.
Numitul Shinya chicoti vesel.
- Atunci, Sugizo-chan, dacă vindem minimi cincizeci de bilete la Machida Playhouse, îți schimbi numele de scenă în Sugizo, comentă Shinya.
- Și de ce aș face asta?
- Pentru că toți avem nume de scenă, replică neîntârziat Shinya, ca și cum se gândise la asta de ceva timp. Jun e J, și nimeni nu cred să-i fi zis Kiyonobu lui Inoran-kun în ultimii... cât, trei ani? Mai mult?
- Trei ani, fu de acord numitul Inoran.
- Vezi? răspunse Shinya, triumfător.
- Bine, bine, dar tu?
- Nimeni nu îi bagă în seamă pe bateriști.
- Yoshiki Hayashi ți-ar da una în cap și ți-ar zici că ești dobitoc, tună Yūne, arătând cu un deget spre pick-up-ul în care încă se învârtea discul de vinil, cântând o melodie heavy metal. Shinya oftă teatral, iar Yūne ridică din sprâncene: Și cum persistă cu Ryuichi?
- Cred că lui Ryuichi putem să îi spunem Morrie fără niciun fel de problemă, comentă Jun, zâmbind larg, iar toți ceilalți, cu excepția lui Ryuichi, dădură aprobator din cap—asemănarea lui Ryuichi cu celebrul solist era izbitoare.
- Eu nu am nume de scenă, bolborosi acesta, pe jumătate indignat, pe jumătate flatat.
- Ha! rosti Yūne, triumfător.
- Dar, continuă Ryuichi, sunt de acord cu restul. Îmi pare rău pentru tine, Yū, dar dacă se vând măcar cincizeci de bilete pentru Machida Playhouse, trebuie să îți schimbi numele în Sugizo.
- Fie, acceptă Sugizo. Îmi schimb numele, dar nu dacă vindem cincizeci de bilete.
- Și câte ai vrea tu să vinzi, Sugihara? îl ironiză Jun.
Yūne îi aruncă o privire șireată.
- Măcar o sută.
- Nu vrei cumva să dai concerte sold-out în Budoukan anul viitor? râse Ryuichi.
- Ah, te rog, Kawamura, dă-mi măcar timp să mă obișnuiesc cu numele ăsta. Îmi trebuie cel puțin șase ani ca să mă familiarizez cu ideea că o să avem concert sold-out în Dome iar mie o să îmi zică mulțimea Sugizo...!

________________________________________

(23:59)

În noaptea când Hiroshi Morie s-a mutat în Tokyo, ploua cu găleata.
Era o noapte caldă și apăsătoare de la jumătatea lui august, iar trenul fusese aproximativ gol atunci când Hiroshi se urcase în el, în gara Shin-Osaka. Hiroshi se așezase pe loc chiar alături geam, și își puse căștile în urechi, ascultând albumul Jealousy. De când apăruse, cu aproape două luni în urmă, îl asculta aproape obsesiv; singurele CD-uri pe care Hiroshi le luase din uriașa colecție pe care o avea acasă erau Blue Blood și Jealousy al celor de la X, și Aku no Hana al celor din Buck-Tick, și nu regreta. Atunci când începuse să asculte muzică rock, în al doilea an de școală generală, nu ar fi bănuit că pot exista trupe care să cânte atât de bine în Japonia.
Trecuse de Nagoya atunci când începuse ploaia, iar în căști, Toshi cânta Say Anything. Ploua atât de tare, încât aproape că nu mai auzea muzica, însă nu se plângea: îi plăcea să privească ploaia.
Ceea ce nu îi plăcea, însă, lui Hiroshi Morie, erau oamenii.
Mai exact, oamenii care se așezau pe scaunul de lângă el, atunci când întreg compartimentul era gol.
Privi în stânga sa, și văzu o fată, poate cu câțiva ani mai mică decât el, udă din cap până-n picioare, și privind pierdută pe geam. Nu era tocmai frumoasă, însă nici urâtă nu putea spune că era; era, mai degrabă, genul de persoană al cărei chip îl uiți ulterior ce încetezi să mai privești persoana respectivă.
Hiroshi își dădu jos căștile de pe urechi atunci când se încheiară ultimele note din cântec și, implicit, din albumul pe care îl asculta.
- O să răcești dacă nu te usuci, vorbi el.
Fata îl privi curioasă, însă nu răspunse.
- Vrei un hanorac?
Dădu rapid din cap, iar Hiroshi se ridică, își defăcu rucsacul, scoase un hanorac gri și i-l dădu fetei. Aceasta îl îmbrăcă imediat, punându-și gluga pe cap, și îl strânse în jurul său; era cu câteva numere mai mare.
- Mulțumesc, vorbi ea.
Avea o voce subțire, clară și moale, aproape ca de pisică; îi trimise fiori pe șira spinării lui Hiroshi.
- Ești din Tokyo? întrebă el.
Fata se gândi câteva clipe înainte de a răspunde.
- Presupun că da. M-am mutat în Tokyo anul trecut. Am venit în Nagoya cu niște amici; am avut de rezolvat o problemă, însă... Făcu o pauză scurtă. A apărut ceva neașteptat, și trebuie să mă duc înapoi, continuă ea. Tu ești din Tokyo?
Hiroshi clătină din cap.
- Hmm, ciudat, remarcă fata. Ai o față care îmi pare cunoscută. Ești sigur că nu ești de fapt o mare vedetă, ai fost în turneu prin țară, și acum te întorci în Tokyo? Arată spre chitara care stătea rezemată în dreapta lui Hiroshi.
Bărbatul râse.
- Aș vrea eu.
- Ei, cine știe, poate că o să fii. Vreau să vin la un concert de-al tău.
- Mă supraestimezi.
- Mă pricep să judec oamenii, zâmbi fata.
Hiroshi nu răspunse. Nu era genul de persoană care socializa ușor; era mai degrabă genul de persoană închisă și taciturnă. Probabil acesta era și motivul pentru care nu avea nespus de mulți prieteni, însă tot acesta era și motivul pentru care hotărâse să plece din Amagasaki și să se mute în Tokyo: avea trebuință de o schimbare. Și își jurase că atunci când avea să se stabilească în capitală, avea să fie o persoană cu totul și cu totul diferită—însă acum că se gândea mai bine, nu avea nici cea mai vagă idee cum să facă asta. Hotărârea de a se muta era deja mult prea impulsivă pentru el; era împins la marginea zonei sale de confort.
Fata de lângă el îl bătu ușor pe umăr.
- Înțeleg cum te simți, vorbi ea, cu un zâmbet înțelegător pe chip. La fel m-am simțit și eu când m-am mutat în Tokyo. Bine, de fapt, nu era neapărat necesitate să mă mut; dacă aș fi vrut să am un job în Tokyo, puteam foarte bine să fac naveta până în Saitama, drumul cu trenul durează cam o oră, ceea ce nu e tocmai mare lucru. Dar voiam neapărat o schimbare, pentru că... În fine, nu are importanță, vorbesc prea mult.
- Ba nu, replică Hiroshi, căruia îi plăcea vocea fetei.
- Nu, chiar vorbesc prea mult, și sunt multe lucruri pe care aș vrea să nu mi le amintesc.
Fata nu mai scoase alt sunet până când ajunseră în gara din Tokyo, iar Hiroshi avea straniul sentiment că era din cauza lui. Înainte de a coborî din tren, fata dezbrăcă hanoracul și i-l înapoie lui Hiroshi, mulțumindu-i; însă era ceva în ochii ei distant și rece. Bărbatul îl împachetă cu vigilență și îl puse înapoi în rucsac. Hanoracul avea un miros distinct de frezie, care era întocmai ca și ea, familiar și străin deopotrivă. Înainte de a apuca să-i mai spună ceva, tânăra dispăruse pe peronul aglomerat.
Hiroshi se urcase deja într-un tren pe linia Yamanote atunci când realiză că uitase să o întrebe măcar cum o cheamă.

________________________________________

(LONG DISTANCE CALL)

- Alo?
De la capătul celălalt al firului se auzi un murmur slab.
- Mă auzi?
Bărbatul aproape că simți felul cum dădea din cap și zâmbea, slab, dureros.
- Iartă-mă că te-am trezit. Doar că... aveam ceva ce chiar voiam să îți spun, ceva important... Dar de fapt, ar putea fi orice, o poveste amuzantă, sau orice. Aș vrea să am tot timpul din lume la dispoziție, dar în realitate e atât de scurt... Mă auzi?
- Sunt aici. Te ascult, răspunse prietena cu glas stins.
Simți cum îi dau lacrimile.
- Nu o să ne vedem pentru ceva timp; nu pot ajunge acasă. Am sunat să-ți spun noapte-bună. Și mulțumesc. Probabil... Vocea i se pierdu, și simțea un strigăt de jale care stătea să-i scape din gât. Probabil că ăsta va fi ultimul nostru telefon, nu-i așa?
Așteptă, ca și cum ar fi putut simți mișcările femeii de la celălalt capăt, însă aceasta nu zise nimic. Stătură în tăcere preț de câteva clipe—sau oare fuseseră minute? Ore? Zile? Ani? O bătaie de inimă? Pierduse deja noțiunea timpului. Membrele îi amorțiseră pe receptor, însă nu se îndura să îi dea drumul; știa ce avea să se întâmple dacă îi va da drumul, și poate așa, cumva, nesperat, avea să prelungească acele câteva clipe.
- Te iubesc, mama.
Femeia zâmbi, iar bărbatul îi simți durerea în glas.
- Noapte bună, Atsushi. Și eu te iubesc.
- Te iubesc.
Liniște.
- Nu te mai aud...
Simțea cum vocea îi cedează.
- Te iubesc, mama. Te iubesc, te iubesc...
De la celălalt capăt se auzi doar sunetul monoton al unui telefon pus înapoi în furcă.
- Alo?

*

Se trezi în miezul nopții, ud de sudoare rece, în patul străin, în cine știe ce oraș. Privi la ceasul digital de pe noptieră; cifrele de un verde fluorescent indicau ora patru și treisprezece minute. Atsushi se ridică, și își trecu ambele mâini prin părul lung și negru; acesta era încâlcit și ud de aceeași sudoare rece. Își simți fața umflată; plânsese până ce adormise, și acum, că se gândea din nou, îi venea să plângă iar; singurul lucru pe care și-l dorea era să fie acasă, lângă mama sa, și să îi cânte un cântec, și să-i vorbească despre orice...
Bărbatul se dădu jos din pat, și își turnă un pahar de apă, pe care îl bău imediat. În cameră, încă persista mirosul de fum stătut de țigară, iar Atsushi căută pe masă pachetul de țigări, o luă pe ultima și o puse între buze, însă palmele îi tremurau prea tare pentru a o putea aprinde. O luă și o sfărâmă în pumn, lucru pe care probabil avea să îl regrete dimineața următoare, însă care acum îi dădea un sentiment vag de liniște; simțea nevoia disperată de a distruge, de a rupe, de a sfâșia, de a provoca durere. Avea un sentiment ciudat, ceva care îl apăsa în capul pieptului și care nu îi dădea pace. Se plimbă în lung și-n lat în camera de hotel, ca un tigru în cușcă, și se simțea neputincios—dar nu voia să se gândească la asta, nu trebuia, nu putea să se gândească la asta; cu securitate avea să fie bine, cu siguranță...
Înainte de a-și da seama, lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.
Trebuia să fie bine, trebuia să ajungă acasă...
Te iubesc, mama.
Nu, nu, avea să fie bine, trebuia să fie totul bine.
La naiba, dacă ar fi putut măcar să doarmă...!
Când auzi telefonul sunând sec și metalic, simți cum i se îngreunează inima, cum apăsarea din capul pieptului i se adâncește. Se întinse după receptor, își prinse câteva șuvițe de păr în pumn, și aruncă o privire pe fereastră înainte de a ridica telefonul; dincolo de geam, un corb îl privea atent, ca și cum i-ar fi cunoscut toate păcatele.
- ...
Deși nu scoase nicio vorbă, vocea lui Tatsurou de la capătul celălalt al firului îi confirmă cele mai negre temeri.
- Nu...
- Acum douăzeci de minute, vorbi fratele său.
- Nu, Tatsurou, nu...
- Unde ești?
Ce rost avea să își mai ascundă lacrimile?
- Sap-... Sapporo...
- Când poți...?
- Nu știu.
- Nana se va ocupa de restul.
Nu răspunse.
- O să te sun mâine dimineață, Atsushi.
- Nu, mai bine... Mai bine te sun eu... Numărul tău de acasă, da?
- Bine.
- ... Tatsurou?
- Hm?
- Iartă-mă.

*

Bătu cu vigoare de patru ori în ușa pe care scria 1412. Fața îi era răvășită, părul probabil că îi era încurcat și ud, și uitase să îmbrace un tricou, însă ce importanță avea? Singurul lucru de care avea nevoie disperată era cineva pe umărul cui putea să plângă—...
Așteptă câteva clipe, însă din cameră nu veni niciun răspuns. Bătu de alte patru ori, cu o forță care ar fi putut dărâma ușa.
- La dracu’, mormăi bărbatul care deschise. Ai idee cât e ceasul? Ce naiba s-a...
Însă când îi văzu chipul distrus, acesta tăcu, se dădu la o parte, făcându-i lui Atsushi loc să intre. El se duse drept spre masă, își turnă un pahar de whisky, pe care îl dădu pe gât imediat, simțind cum îl arde. Trânti paharul de pământ, și acesta se sparse cu un clinchet grav.
- LA DRACU’!!!
Celălalt se apropie cu grijă, și îl bătu pe umăr.
- Hisashi, fă-o să înceteze. La dracu’, de ce doare în asemenea hal?!! Arghhh!!!
- Știu.
Atsushi se uită din nou pe geam, și văzu același corb stând pe pervaz și privindu-l ca și când îi vedea până în adâncul sufletului. Pasărea croncăni monoton, iar Atsushi se prăbuși cu capul pe umărul lui Hisashi.
- La dracu’, la dracu’, la dracu’! Trebuia să fiu eu în locul ei!
- Nu, nu, nu spune asta, nu știi ce vorbești, asta este durerea...
- AAAAAAAAARGH!!!
Corbul scoase un croncănit sec, își desfăcu aripile, și zbură.

________________________________________

(1989)

- Hisashi.
- Kubo-senpai, răspunse tânărul, oferind fără greutate din cap, și având pe chip o expresie de parcă ar preferat să fie peste tot altundeva.
- Te-ai mai gândit la ce ți-am zis?
Hisashi înghiți în sec.
- Da, minți el, instictiv. Răspunsul meu rămâne același: nu sunt interesat.
- Minte, râse o altă voce, din spatele său.
Hisashi se întoarse grabnic pe călcâie, trecându-și o mână prin părul șaten. În fața lui era Teruhiko Kobashi, cu o expresie cât se poate de veselă pe chip. Între cei doi care vorbeau cu el, Hisashi îl văzuse întotdeauna pe Takuro ca fiind cel mai intimidant, însă și Teruhiko avea ceva aparte, care îl făcea chiar mai înfricoșător decât pe colegul său de clasă. Poate că era expresia aceea, mereu veselă, care îi flutura pe chip.
- Haide, Tonomura, aproape îl imploră Takuro.
- Kubo-senpai, nu sunt deloc interesat, și în plus, am destule pe cap.
- Am auzit nișcai zvonuri tare ciudate, vorbi Teru. Am auzit din surse sigure că trupa ta se desființează. Îmi pare extrem de rău să aud asta; dar dacă mă gândesc mai bine, cu toate concertele voastre improvizate, nu îmi mai pare atât de rău. Deci, chiar nu vrei să fi chitarist în trupa noastră? Oh, știu, știu, nu-ți place stilul, și îți este bine cu trupa ta actuală, dar gândește-te, totuși. Cine știe, poate după ce termini liceul, o să ne mutăm în Tokyo.
- Tokyo? Hisashi ridică neîncrezător din sprâncene.
- Ups, Kobashi ridică din umeri. Am spus prea mult?
- Apreciez ideea, Kubo-senpai, Kobashi-senpai. Mă simt bine și pentru că v-ați gândit că aș putea fi chitarist în trupa voastră. Dar sincer, nu sunt interesat, și nu am timp.
- De ce? întrebă Teru.
Drept răspuns, celălalt îi dădu un cot în coaste.
- E-n regulă, Tonomura. Înțeleg prin ce treci.
- Ba nu, îl luă gura pe dinainte.
Fu rândul lui Takuro să ridice din sprâncene și să devină oarecum încordat.
- Tatăl meu a murit când aveam trei ani, vorbi acesta, pe un ton glacial.
Nimeni nu spuse nimic.
- În fine, ți-am zis, înțeleg, continuă Kubo. Dar nu vrei, nu ai timp, mă rog; e clar că nu ești interesat, și nu cred că are rost să ne mai pierdem timpul. Dacă ești interesat, sună-mă, sau caută-mă, până săptămâna viitoare. Haide, Teru, să mergem. Trebuie să vorbesc neapărat cu Kiyoshi; i-am împrumutat LP-ul meu Vanishing Vision acum trei săptămâni, și mi-ar plăcea să-l primesc înapoi.
Teruhiko aruncă o privire ștrengară înspre Hisashi, și îl urmă pe celălalt.

*

Hisashi închise facil ușa apartamentului, și așteptă. Își auzi mama suspinând încet în sufragerie, și aproape că răsuflă ușurat; după ce se întâmplase în urmă cu o lună, simțea nevoia ca, în fiecare clipă, să asculte felul cum ea respira. Adolescentul își dădu jos geaca de piele, se descălță, și intră în camera sa.
Camera nu era foarte mare, însă părea mult mai mică decât era în realitate în raport cu faptului că era teribil de încărcată—pereții erau plini de postere cu trupe rock, rafturi cu cărți și discuri de vinil. Într-un colț, rezemată de perete, era chitara lui acustică, cumpărată din debutantul salariu pe care îl obținuse, vara trecută; chitara electrică era așezată cu grijă lângă pat. Chitara era mândria lui—o Fender Jaguar albă, aproape nouă; fusese cadoul pe care îl primise atunci când împlinise cincisprezece ani, și nu avea idee de unde o cumpărase tatăl său; astfel de modele nu se mai fabricau din 1975.
Tânărul se trânti pe pat, și închise ochii.
Ar fi putut să se alăture lui Takuro.
Trupa lui actuală oricum avea să se desființeze peste mai puțin de două săptămâni. În plus, începuse să se plictisească, și avea nevoie de ceva nou, iar Takuro ar fi putut să îi ofere tocmai așa ceva; un stil nou, audiențe noi, oportunități noi. Îi răsunară în cap vorbele lui Teruhiko, s-ar putea să ne mutăm în Tokyo. În ciuda așteptărilor sale, lui Hisashi îi plăcea ideea, chiar dacă își dădea seama că avea să fie mult mai greu în capitală; însă își dorea. Nu se vedea făcând altceva decât muzică, iar până acum, dintre numeroasele trupele din Hakodate, singura care chiar îi atrăsese atenția fusese cea a lui Takuro.
Înainte să-și dea seama, Hisashi Tonomura luase deja o decizie.

- Kubo-senpai!
Atât adolescentul brunet, cât și fata care se plimba lângă el, se întoarseră pe călcâie. Când îl zări pe Hisashi, Takuro zâmbi larg, îi spuse ceva fetei, care plecă în grabă, și se îndreptă spre acesta.
- Deci?
- Vreau să fiu chitarist în trupa ta.
Takuru ridică din sprâncene, însă avea un zâmbet atotștiutor pe chip.
- Hmm, deci am avut dreptate. Ce te-a creat să te răzgândești?
Hisashi ridică din umeri.
- Nu poate să fie atât de rău, atâta timp cât oricum facem muzică, nu-i așa? Și în plus, exact cum zicea și Kobashi-senpai, nu se știe nicicând unde am putea ajunge; peste câțiva ani, poate vom da concerte în Tokyo.
- Deci aspiri atât de departe? Takuro râse. E-n regulă, atunci, însă hai să așteptăm mai întâi și să vedem cum ne descurcăm aici, în Hakodate. Ești destul de ocupat zilele astea, nu-i așa? Cum te mai simți?
- Mai bine, răspunse Hisashi, complet sincer.
- Nu va fi ușor.
- Știu.
- Și ești dispus să mergi mai departe?
- Sunt dispus să merg mai departe, aprobă Hisashi.
- Atunci e-n regulă. Când ai ultimul concert cu Ari?
- Vinerea... Ba nu, sâmbăta viitoare.
- Perfect, făcu Takuro, și ochii îi sclipiră.
Hisashi ridică din sprâncene.
- Cum ți-ar plăcea, spuse Takuro, pe un ton mândru, să mergi cu mine și cu Teru la un concert joia viitoare?
- Ce concert? replică Hisashi, ușor nedumerit. Nu, nu are importanță, oricum nu am bani de bilet, realiză el, oarecum rușinat.
- Am un bilet în plus, și îți pot plăti și trenul.
Celălalt îi aruncă o privire neîncrezătoare.
- Hei, hei, ai spus că faci parte din trupă, da? Atunci ascultă de lider. Liderul îți spune că trebuie să mergi la concert, și aia e, lipsit de alte întrebări. Clar?
- Măcar îmi spui despre ce concert e vorba? oftă Hisashi.
- Ah, mi-a scăpat? făcu Takuro, cu toate că Hisashi avea senzația că se prefăcuse înaindins că uită. Îmi pare rău. Păi, este un concert în Tokyo. Și mi-a confecționat sora mea rost de patru bilete, și inițial voiam să mergem noi patru—eu, Teru, Noboru și Kenji—, însă a apărut o problemă, și Noboru nu mai poate să vină. Așa, deviez. Este un concert în Tokyo. În Shibuya Kokkaido. Și este X.

________________________________________

(Ja, Zoo)

Când se trezi, în mod complet așteptat, era mahmur.
Simțea o mie de cuțite crestându-i încet și meticulos cutia craniană, și avea senzația că o făptură nevăzută se afla în stomacul său și căuta de zor ceva, răscolind tot conținutul acestuia. De parcă nu era de ajuns starea îngrozitoare în care se afla, tripleții din apartamentul de deasupra se hotărâseră tocmai în acea zi să fie matinali, astfel încât se auzea cu o claritate dureroasă ceea ce ar fi trebuit să fie o interpretare a cântecului Bibbidi Bobbidi Boo—însă din păcate pentru Hideto Matsumoto, nu era. Iar ca să pună capac, în sufragerie, telefonul suna cu un zgomot asurzitor.
Nu își amintea mare lucru din seara precedentă.
Știa că fusese implicat mai mult alcool decât putea el să bea, asta era destul de clar.
Pe de altă parte, nu își amintea să fi venit cu vreo femeie acasă—ceea ce, în mod absolut și incontestabil, se întâmplase, conținând în vedere că ea dormea dusă lângă el.
Hideto se ridică leneș din pat, și deschise instinctiv primul sertar de la noptieră, unde ținea de obicei pastilele, și luă o aspirină. Se duse apoi la baie, și se spălă pe față, iar durerea de cap părea să cedeze. O cafea i-ar fi prins bine, sau poate o porție de sukiyaki; după ce scăpase de senzația acută de vomă, chiar simțea nevoia să mănânce. Bărbatul se îndrepta spre bucătărie atunci când auzi din nou telefonul sunând, așa încât în loc să intre în bucătărie, pașii îl conduseră spre sufrageria destul de mică și înghesuită.
Ridică receptorul cu un gest leneș.
- Mhmm?
- Ne putem întâlni? vorbi o voce delicată de la celălalt capăt al firului.
Lui Hideto îi fură necesare câteva secunde lungi pentru a recunoaște vocea.
- Clara. Ăăă, da, sigur... Presupun. Eu sunt în Yokosuka, dar cred că pot să ajung în Tokyo până deseară, dacă prind un tren. Unde vrei să ne întâlnim?
Femeia spuse numele unei cafenele din Aoyama.
- În regulă, confirmă Hideto. O să te sun din gară, după ce aflu la cât am tren.
- Și... Hideto?
- Hmm?
- Chiar trebuie să vorbim.

Nu erau tocmai vorbele pe care își dorea să le audă, concluzionă Hide, câteva ore mai târziu, în timp ce stătea în trenul din Yokosuka spre capitală. Fata cu care venise acasă în seara precedentă—Natsuko, parcă o chema? Sau Nami?—plecase fără să ceară alte explicații, ceea ce probabil stabiliseră cu o seară în urmă, însă, desigur, acea seară rămânea un mister pentru Hideto. Nu era tocmai genul care să iasă cu mai multe femei în același timp, astfel încât avea grijă să nu se implice emoțional. Însă Clara reușise cumva să-i intre pe sub piele.
Inițial, Clara venise în Japonia într-un schimb de experiență, în urmă cu vreo doi ani, și îl cunoscuse pe Hideto în vara acelui an, când el stătea în Tokyo. Când plecase înapoi în America, în acea toamnă, el era suficient de fericit să nu o mai vadă vreodată—la cei nouăsprezece ani pe care îi avea, ideea de a fi implicat într-o relație stabilă părea de neconceput; Clara, pe de altă parte, era cu doi ani mai în vârstă decât el, și căuta tocmai acel gen de relație. Astfel încât nu a fost o surpriză tocmai plăcută pentru Hideto atunci când ea se întorsese, în urmă cu aproape un an, pentru a lucra în Japonia. Ar fi vrut să se despartă de ea, însă nu era genul de persoană care dorea să frângă inimi. Și în plus, îi plăcea de Clara.
Când ajunse în fața cafenelei cochete din Aoyama, Hideto aruncă o privire la ceas. Arăta șapte și șaptesprezece minute; întârziase aproape douăzeci de minute (coborâse din metrou în Roppongi, din greșeală). Își trecu o mână prin părul lung și des, și intră în cafenea.
O zări pe Clara aproape imediat, din pricina faptului că ieșea în evidență printre japonezi. Îi zâmbi, iar ea îi zâmbi la rândul ei. Hideto se așeză la masă și comandă un piña colada.
- Voiai să vorbim? întrebă el, fără a o privi.
- Da.
Hideto îi făcu un semn cu mâna pentru a o îndemna să vorbească.
- De ce te-ai mutat înapoi în Tokyo?
Întrebarea îl luă prin surprindere, și avea senzația că spunea asta pentru a evita adevăratul subiect.
- Pentru trupă. Adică, după ce am terminat școala, m-am dus înapoi în Yokosuka, și mi-am închiriat un apartament—știi asta, doar m-ai sunat dimineață pe numărul de acolo. În fine, m-am concentrat pe trupă. Apoi a apărut probabilitatea să venim în Tokyo, așa că am făcut-o, și chiar credeam că ne merge, până când nu ne-a mai mers, și acum o săptămână am decis că e mai bine să ne despărțim. Oricum, mi s-a propus să fiu chitarist într-o altă trupă, și am acceptat. Eram în Yokosuka doar ca să îmi iau restul de lucruri, minți el. Dar nu m-ai chemat aici ca să vorbim despre asta, așa că ți-aș fi recunoscător dacă ai trece la subiect.
Femeia oftă.
- Chiar nu știu de unde să încep...
- De la început.
- Te rog, fără ironii, îl apostrofă ea. Chiar încerc să nu te încurc cu nimic, și nu vreau...
Poate că încerca, își spuse Hideto, însă nu prea reușea. Ideea în sine de a-l chema în cine știe ce sector al capitalei în orice moment avea ceva de vorbit, sau pur și rudimentar se plictisea, era îndeajuns de obositor, și un inconvenient destul de mare.
- ... Așa că m-am hotărât că e timpul să îți spun.
- ...
- Sunt însărcinată.
Aproape că auzi cum i se opresc rotițele din creier.
- Și e al tău, apropo, dar ai prins chestia asta.
Rămase amorțit, cu paharul de piña colada suspendat în aer.
Trecură câteva minute bune până când Hideto începu să înțeleagă exact ceea ce spunea Clara, și chiar și așa, nu era tocmai sigur cum trebuia să reacționeze. Își imaginase, desigur, un asemenea moment de nenumărate ori, și de fiecare dată era fie atât de fericit încât nu putea descrie în cuvinte sentimentul, fie supărat din cale-afară. Se părea că, în realitate, era doar amorțit, și nu avea nici cea mai vagă idee ce trebuia să facă, să spună, sau măcar să gândească.
Reuși, după multe minute—sau oare erau ore? Pierduse numărătoarea—să își dreagă glasul. Avea gâtul uscat, iar contracția mușchilor de pe esofag era aproape dureroasă.
- În regulă, reuși el să vorbească. Era atât de răgușit, încât i se părea un miracol că putea scoate fie și măcar un sunet. În regulă..., repetă Hideto, ca și cum asta ar fi rezolvat totul. În regulă. Ce... Ce ai de gând să faci? Adică...
Clara avea o expresie calmă pe chip. Luă o gură de apă înainte de a răspunde.
- Vreau să păstrez copilul.
- Bine.
- Vreau să știi că nu îți cer absolut nimic. Nu vreau să crezi că ai obligații față de mine; ți-am spus doar pentru că am crezut că ar fi cazul să știi.
- OK.
Tăcere.
- În câte luni ești?
- Aproape două.
- ...
- Mă gândeam să plec înapoi în State.
- Nu.
Îl luă gura pe dinainte, și probabil că avea să regrete faptul că spunea asta; însă dacă avea să aibă un copil—iar Clara nu era genul care să mintă despre așa ceva—, atunci voia să fie implicat... Atât cât putea. Așa că făcu singurul lucru care, la momentul acela, i se păru logic.
- Vrei să ne căsătorim?
Fu rândul Clarei să rămână amuțită preț de câteva minute destul de lungi și grele.
Pentru Hideto, nu era tocmai planul ideal. Sigur, își dorea să aibă o familie, preferabil una mare, dar asta trebuia să se întâmple mult mai târziu, undeva după treizeci de ani, iar nicidecum la douăzeci și doi. În plus, voia să se concentreze pe trupă—sigur, tipul ăsta, Yoshiki, părea puțin nebun, iar trupa schimbase mult prea mulți membri, însă acest lucru îl atrăgea pe Hideto; mereu avusese o slăbiciune pentru lucrurile cu șanse mici de reușită.
Însă dacă tot avea să aibă un copil, putea foarte bine să facă lucrurile așa cum trebuie.
- Clara?
- Hideto, ești sigur că vrei asta?
El clătină ușor din cap.
- Am douăzeci și doi de ani, Clara. Nu știu nimic. Dar pot să încerc să fac ceva bine. Nu știu dacă o să-mi iasă. Dar sunt dispus să încerc, vreau să încerc. Așa că, dacă vrei să ne căsătorim, spune-mi.
Femeia zâmbea, cu lacrimi în ochi.
- Știi, spuse ea, ștergându-se la ochi, nu așa se face o cerere în căsătorie.
Hideto râse, se aplecă peste masă și o sărută.
- Nu am fost niciodată un tip tradițional.

***

În cei puțin peste douăzeci și cinci de ani pe care îi avea, Hideto Matsumoto se îndrăgostise cu adevărat de patru ori, și de cinci ori avusese parte de o inimă frântă.
Prima oară s-a îndrăgostit de vânzătoarea frumoasă de la magazinul de dulciuri.
A doua oară s-a îndrăgostit de iarna rece, tristă și singuratică, întocmai ca și el.
A treia oară s-a îndrăgostit de o Gibson Les Paul Deluxe.
A patra oară s-a îndrăgostit de Naoki Matsumoto, care era parte din el, și care era cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată. În momentul când și-a ținut fiul în brațe pentru prima oară, Hideto Matsumoto s-a îndrăgostit complet și irevocabil.
Desigur, de fiecare dată, inima i-a fost frântă, și tot ceea ce a iubit vreodată a ajuns, mai devreme sau mai târziu, să îl părăsească. De cinci ori a avut parte Hideto Matsumoto parte de o inimă frântă, iar a șasea oară, el a fost cel care a frânt o inimă—căci atunci când s-a îndrăgostit pentru cea din urmă oară, câțiva ani mai târziu, dragostea era arzătoare, mistuitoare, și teribilă; era, de asemenea, un sentiment mai presus de toate, sublim și fără egal. Atunci când s-a îndrăgostit pentru ultima oară, Hideto Matsumoto a frânt inimi, a curmat vieți și a ucis destine.
Însă mai multe despre asta (mult, mult) mai târziu.
_________________
[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY

raven · Trimis: 07/09/2015 19:03 Titlul subiectului:

Chocolate! Eu citesc.
Am vazut topicul si mi-am propus sa trec pe la el. Nu am citit decat prima poezie si scurta poveste de groaza a fetei din sanatoriu.
Promit sa le citesc si pe celelalte.
_________________
[OS] Alice in Wonder Undergroud [OS] Alice in Wonder Undergroud

Cititi regulamentul inainte de a posta!
Find the courage to express your feelings!
Ellemer