jrock95.MyForum.ro

Chocolate · Trimis: 10/10/2011 23:15 Titlul subiectului: Jurnal public

Ok, cred că titlul topicului spune totul...
Aici vă descărcaţi, spuneţi tot ce simţiţi, povestiţi vrute şi nevrute, vă vărsaţi nervii...
Ideea nu e a mea, ca mai toate topicurile pe care le-am deschis pe aici :lol:

Anyway, me, pentru că vreau să vărs tot ce am în mine............

Dragă jurnalule public,

DE-CE-NAIBA-NU-POT-SĂ-FIU-NORMALĂ-???
Asta e tot ce cer.
Şi vreau ca să mi se dea un răspuns; credeam că am ajuns să mă înţeleg şi să mă accept aşa cum sunt -- dar nu, sigur că nu! Anca nu poate niciodată să ajungă la o idee definitivă, nici măcar dacă îi place de X sau de Y, sau dacă Z arată penibil......
Nu.
Asta vreau, cum am vrut dintotdeauna: să fiu şi eu o fiinţă ca toate celelalte.
A, da, nu spun că nu e mişto să fii un mare mister pentru toţi cei din jur; să ajungă unii poate să se întrebe 'Mă da' fata asta ce are, e anormală?' sau alte chestii de genul; aş vrea să fiu pur şi necomplicat ca Lavinia; şi îmi place că semăn cu ea. Poate nu atât cât mi-aş fi dorit, dar într-o zi, peste patru ani de zile, aş vrea să pot să ajung ceea ce este ea acum. Dintre multele persoane pe care le admir, pe termen scurt, Lavinia e unul dintre modelele mele. Şi de-ar fi şi viaţa mea aşa cum e a ei...! Nu spun că e mai uşoară sau mai frumoasă, doar că e... normală.
Lucrul ulterior care tânjesc eu cel mai tare, şi pe care se chinuie ai mei să mi-l inducă.
Că ce, că dacă sunt aşa cum sunt nu pot să fiu normală -- păi îmi pare rău să vă anunţ, dar nu Smile

Şi la urma urmelor, nici nu cer prea mult, e ca şi cum aş...
Nu, nu trebuie să spun asta.
N-am vrut nicicând lucruri imposibile -- sau bine, poate că am vrut, dar mereu am concretizat că nu se pot îndeplini; şi asta mă face o persoană realistă. Şi poate că nici ceea ce cer eu acum nu e imposibil; sau este?
Mă doare.
Mă doare atât de tare, încât nimeni nu îşi poate imagina, cum e să ştii doar tu, să conştientizezi că eşti, practic vorbind, un paria. Să ştii ceea ce eşti cu adevărat, chiar dacă ceilalţi nu o gândesc despre tine sau nici măcar nu o ştiu -- ceea ce, în cazul meu, se aplică. Nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat; nimeni nu ştie care este, în realitate, cea mai mare dorinţă a mea -- şi mă îndoiesc din adâncul sufletului că o să o ştie cineva, vreodată, în afară de Dumnezeu.
Nu mă revolt contra Lui.
Dacă a vrut să fiu aşa, înseamnă că aşa e cel mai bine pentru mine şi pentru sufletul meu.
Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că eu îmi doresc să fiu doar o fată care se pierde printre multe altele, să fiu girlish şi să mă preocupe doar cu ce să mă îmbrac mâine sau cu cine s-a combinat X şi Y. Asta vreau.
Cred că niciodată mai mult decât acum nu m-am identificat cu Hachiko.
Am conceput asta îndată ce am fost la cununie la Anca, şi am vorbit cu Vio [hm, chiar îmi place să-i spun aşa] -- şi chiar dacă mai multe persoane s-ar putea să ştie ce mi-a spus, mă îndoiesc că cineva a înţeles de fapt ce au însemnat acele vorbe pentru mine. M-a confecționat să visez la unul dintre cele mai minunate momente, atunci când nu mai poţi să simţi nimic altceva, pentru că totul te acaparează, să fii doar tu cu sentimentul tău, cu ceea ce iubeşti şi cu persoanele pe care le iubeşti, să uiţi de tot şi de toate şi să trăieşti din plin acele momente.
Şi cu toate că visez mereu acest lucru, şi o să-l visez până când se va împlini, un singur lucru nu-mi pot imagina.
Dar încă nu vreau să ştiu; abia am cincisprezece ani şi lucrurile se pot altera de-a lungul timpului, asta am învăţat de la Anca. Nu ştii niciodată ce întorsătură pot lua lucrurile.
Şi-apoi, nu degeaba mi-a dat Avva în ziua aceea ce mi-a dat Smile

Şi asta poate fi un gând încurajator.

Într-un final, ajung la concluzia că sunt perfect normală. Sau cel puţin, o să fiu -- pentru că ştiu că visul meu cel mai mare nu este un lucru rău. Visul meu cel mai mare în viaţa asta nu este să tai oamenii din pură pasiune, să ajung chitaristă într-o mare trupă, să ajung scriitoare sau mai ştiu eu ce alte bazaconii de-astea -- asta este doar o altă parte, un alter ego.
Acum, sunt doar Anca cea girlish şi cumplit de Hachiko.

A, da, şi ca să închei, o să spun ceea ce am spus azi toată ziulica: vreau un bebe.
Şi asta, pentru mine, înseamnă mai mult decât şi-ar putea imagina oricine.
_________________
Jurnal public Jurnal public

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY

Chocolate · Trimis: 01/02/2012 00:19 Titlul subiectului:

Dragule, scumpule, nemilosule ;i crudule jurnal public,

Citind acum ce am scris data trecută, prind curaj.
Visul meu capătă aripi, se înalţă pe cele mai înalte culmi, doar pentru a fi apoi nemilos spulberat în cele mai adânci abisuri. Tot ce am iubit şi iubesc îmi este luat; nu am dreptul la nimic.
Atunci, dacă tot am ajuns în acest punct, de unde nu mai se află întoarcere; dacă am ajuns aici, voi merge mai departe.
Indiferent ce ar însemna asta.
Indiferent dacă trebuie să fiu ca L., S., H. sau orice altă persoană ce reprezintă un model, un perfect pentru mine; voi fi.
Am renunţat de mult la a mai pune la suflet tot ce spun cei din jurul meu; am renunţat de mult să mai cred că nu-ţi poţi transforma postura. Eşti cine vrei tu să fii; sau mai bine zis, eşti cine vrei tu să devii. Şi ăsta e un gând al naibii de încurajator; tocmai pentru că ştiu că pot să fac asta.
Poate că sunt eu anormală, un mister, o enigmă, un efect inexplicabil al naturii, dar măcar atâta lucru pot şi eu să fac. Experienţa pe care o am până acum m-a călit; am învăţat că nimic nu e imposibil.

Dar în altă ordine de idei, am învăţat, în cel mai crunt mod posibil, că aparenţele înşeală. Oh, S., te rog, nu fii aşa! N-aş vrea ca ceea ce cred eu că eşti să fie doar un vis; o iluzie, şi nimic mai mult.
You are kind and gentle, aren't you?
Tânjesc după ceea ce nu am, şi după ceea ce nu pot avea niciodată.
Stă în natura firii mele umane să tânjesc mai târziu lucruri imposibil de atins; dar, la ora actuală, ştiu că pot, atâta timp cât vreau. Dacă un vis mi s-a năruit (sau mi se va nărui în cel mai apropiat viitor), însă mai o speranţă. Un licăr. O luminiţă la capătul tunelului, înspre care să alerg. Un ceva pe care să-l caut neîncetat.
Lupta se schimbă.
Miza se schimbă.
Dar adversării rămân aceeaşi, chiar de câte ori am muri sau am renaşte.

Tot ce mi-aş dori este să am pentru cine să trăiesc.
Să-mi împlinesc scopul pe lume; să pot să fac asta. E cel mai puternic vis al meu, dincolo de orice imaginaţie, ce depăşeşte graniţa dintre real şi fantastic, ce este mai presus de toate legile firii.
Nu cer mai mult de atât.
Vreau să am pe cineva pentru care să merite să trăiesc, să lupt şi să mor. Un suflet, o entitate care să-mi aparţină şi căreia să-i aparţin; care să facă parte din sângele meu şi să fac parte din fiinţa sa. În care să mă pierd, să mor, să renasc, să cad spre cer, să dansez în horă cu marea şi cerul.
Şi apoi, îndată ce toate se vor fi sfârşit, să mor şi eu, cu sufletul împăcat; la fel de curat pe când l aveam la 10 ani când am aflat ce sunt (sau mai bine zis, ce nu sunt).

Acum e prea târziu.
Mâine.
Înainte să fi adormit fluturii.
_________________
Jurnal public Jurnal public

ONLY ⒶNARCHISTS ARE PRETTY